24 martie 1847 – 1920
Cunoscut ca istoric, mai ales prin lucrarea sa de sinteză „Istoria românilor din Dacia Traiană”, a fost și un analist fin al situației economice a României din vremea sa, cu precădere a celei economico-agrare. S-a născut la Iași, unde a efectuat studiile liceale, urmând studiile universitare de filozofie, drept și istorie la Berlin și Giessen (1867/71). Doctor în drept la Berlin (1871) și în filozofie la Giessen (1871). Întors în țară, intră în magistratură și este în paralel profesor la Institutul Academic din Iași, unde este numit profesor definitiv (1883). Ales membru corespondent al Academiei Române (1889) și ulterior titular, vicepreședinte (1894) și președinte (1903) al acestei prestigioase instituții. Rector al Universității Iași (1894/1904). În scrierile sale a evidențiat neajunsurile unei agriculturi restrânse la 2-3 culturi, criticând formula păguboasă „România țară eminamente agricolă”, care conducea la o stare de semicolonie, de aprovizionare a țărilor industrializate cu produse agricole ieftine. A susținut diversificarea preocupărilor agricole (zootehnie, pomicultură, viticultură și plante industriale), precum și o industrie „care să meargă alături de ea”. În lucrarea „Studii economice” (ediția a II-a, 1882) concluzionează că „îmbunătățirea soartei țăranilor din România era o condiție de importanță majoră pentru dezvoltarea și consolidarea economico-politică a țării”.