1 februarie 1868 – 28 iunie 1916
Fondator al picturii moderne, alături de înaintașii săi Grigorescu și Andreescu. Pentru horticultori, rămâne maestrul care ne-a lăsat inimitabilele lui tablouri cu flori. S-a născut în Ștefănești, mai sus de Moldova. În 1873 tatăl său, maiorul Dumitru Luchian, se mută în București (1885/89); pleacă la München, unde studiază un an la Academia de arte frumoase, apoi la Paris, la Academia Julian (1891/93). Revenit în țară, organizează împreună cu alți artiști „Expoziția artiștilor independenți” (1896), apoi ia parte la înființarea societății artistice „Ileana” (1898) și expune din 1902 la „Tinerimea artistică”, devenind unul dintre cei mai importanți și apreciați pictori din acea perioadă. Luchian a fost în egală măsură și un excepțional peisagist, realizând personaje monumentale: Moș Nicolae Cobzarul (1906), Bătrân cerșetor, Cărbunarul, Spălătoreasa, Un zugrav (1907) ș.a.; peisaje: Margine de crâng, Sălciile de la Chiajna (1906), Fântâna de la Brebu (1908), După ploaie (1909), Vara (1912); autor de compoziții și naturi statice, mai ales cu flori (Dumitrițe (1904), Pârăluțe (1907), Garoafe (1907), Flori de tufănică (1908), Anemone (1908 și 1910), Trandafiri (1910), Maci (1910) ș.a.); nedatate: Flori în ulcică, Flori în vas de pământ, Trandafiri în ulcică, Ulcică cu flori, Natură statică cu flori și mere, Iași și flori, Garoafe roșii și prune ș.a., și mai multe tablouri intitulate simplu „Flori”. Nu omitem nici tabloul „Scara cu flori” (1905/08), scenă cu mușcate așezate pe scara din casa lui N.D. Cocea, și nici „Safta florăreasa” (1901). Luchian surprinde și viața satului românesc din preajma anului 1907 (După muncă, spre casă (1905), La împărțirea porumbului (1905), 1907 – epilog al răscoalei). Prin florile sale, care ne transmit „mesajul acestui pământ care rodește și cântă”, cum fericit notează Tudor Arghezi, Ștefan Luchian va rămâne în istoria picturii românești, dar și în cea a horticulturii noastre. A participat la numeroase expoziții în țară și la a XI-a Expoziție Internațională de la München (1913); până în 1915 participă la ultima sa expoziție, „Expoziția artiștilor în viață”, unde i se oferă Medalia cls. I-a. Dar boala nemiloasă progresează, paralizia cuprinzând și brațul drept. După o îndelungată suferință, moare la numai 48 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Bellu.