1817 – 1891.
Istoric și mare om de stat, care a avut un rol important în emanciparea țării Românești. A efectuat studiile în Franța (Lunéville) și la Berlin. Reîntors în țară în 1838, va fonda revista Dacia literară (1841) și revista istorică Arhiva românească (1845) și conduce suplimentul literar Albina românească (1838). În paralel este profesor de istorie la Academia Mihăileană. Se numără printre fruntașii revoluției de la 1848, iar după înăbușirea ei, a trebuit să se refugieze peste granița Moldovei. M. Kogălniceanu ne-a lăsat nepieritorul tezaur al cronicilor românești (Letopisețul Moldovei – 3 vol., 1845; 1846; 1852) și alte lucrări care au condus la cunoașterea trecutului nostru (inclusiv al horticulturii) și au dat un nou impuls și orientare cercetărilor din acest domeniu. Partizan al Unirii, tovarăș luminat și devotat al domnitorului Ioan Cuza, inițiatorul celor mai multe legi privind organizarea celor două Principate abia unite. Este ales deputat în divanurile „ad-hoc”, unde reușește să caseze cu abilitate primele rezultate ale plebiscitului. De numele lui sunt strâns legate marile reforme de atunci: secularizarea averilor mănăstirești; împroprietărirea țăranilor; eliberarea țiganilor; ștergerea privilegiilor boierești. A fost prim ministru sub Cuza Vodă, ministru de externe sub Carol I și împreună cu Ion Brătianu, la Congresul din Berlin (1878). Guvernul Kogălniceanu este numit în 1863, iar în 1864 aduce în Parlament proiectul legii rurale ameliorate în favoarea sătenilor, la 15 august fiind promulgată legea pentru secularizarea proprietății rurale. Împroprietărirea sătenilor a adus liniște în țară și a fixat țărănimea de glie, agricultura primind un nou avânt. În 1868 a fost ales membru al Academiei Române.