1816–1886.
Fondatorul primei grădini botanice din România, în Iași (1856), în cea mai mare parte finanțată cu mijloace proprii, ulterior contribuind cu sume de bani multe personalități proeminente ale vremii și primăria. Bursier al statului, absolvent la Viena al cursurilor de filosofie și drept, susținându-și doctoratul (1840/41). În paralel, studii de medicină la Viena și Sorbona (Paris), întorcându-se în țară și cu titlul de doctor în medicină, dedicându-se domeniului medico-sanitar.
În anul 1859 este ales membru al Comitetului „Societății medico-istorice naturale”, iar din 1872 președinte, pe care o reorganizează pe 3 secții: medicală, științifico-naturală și agronomică. Pasionat de botanică, sprijină Muzeul de Istorie Naturală, ajutând la îmbogățirea colecției de plante. În 1856 a început realizarea Grădinii botanice din Iași (în zona Râpa galbenă), care avea menirea să permită elevilor și studenților să învețe botanica, în mod aplicativ. În anul 1865 Grădina botanică participă la expoziția regională organizată la Frumoasa (Iași), (directorul expoziției fiind Ion Ionescu de la Brad), primind medalia de argint pentru cele 300 plante prezentate. În anul 1871 ajunsese deja la 2 500 specii, având inclusiv 2 sere pentru plantele de regiuni temperate și tropicale.
În anul 1872, din lipsă de fonduri, subvenția statului încetând sub pretext că terenul intră în zona urbanizării orașului, o bună parte din plante fiind mutate la grădina ce lua ființă pe terenul Muzeului de Istorie Naturală. În anul 1873 A. Fătu ocupă catedra de botanică și zoologie a Universității Iași, după plecarea prof. Brândză D. la București. În 1877 publică primul manual universitar românesc de Botanică, care cuprindea un substanțial capitol de fiziologie (170 pag.). În anul 1871 A. Fătu este primit membru în Societatea Academică Română, care în 1879 devine Academia Română, fiind ales președinte – Secția Științelor naturii, în 1879 până la moartea sa în neființă, la 3 martie 1886.