1882 – 1980.
Membru fondator al SHR (1913), refondată în 1991 sub titulatura SRH. Familia sa, originară din Elveția, sosește în România prin bunicul său, Louis Leyvraz, în 1838, grădinar al Capitalei, înrudit cu tatăl său, Faraudo Charles senior, sosit în țară în 1880. Acesta pune bazele unui „stabiliment horticol”, înființând o pepinieră de pomi fructiferi, arbuști și arbori ornamentali și o seră, cu sprijinul lui August Leclerc, în zona cimitirului Bellu. Charles Faraudo (senior) are trei fii: Charles (junior), Arnold și Louis. Școala primară au urmat-o în București, la Institutul Schewitz-Thierrin. Charles Faraudo junior și frații săi au făcut studiile la Școala de Horticultură din Chatelaine, din preajma Genevei, de unde era originară familia tatălui său. Pe lângă cele învățate, și-a făcut practica la marile pepiniere din Franța și a acumulat o bogată experiență. Întors în țară, a introdus noi metode de cultură în toate ramurile horticulturii.
La 17 februarie 1913 a fost întemeiată Societatea de Horticultură din România (SHR). Charles Faraudo a fost ales trezorier (1913), ulterior președinte (1922), în semn de recunoaștere a calităților sale profesionale și ca bun organizator. Șirul expozițiilor horticole pe care Charles Faraudo jr. le-a organizat, împreună cu prof. Dumitru Ștefănescu, întors de câțiva ani de la studiile făcute la Versailles, a constituit nu numai splendoarea și mândria Capitalei, ci a fost și de prestigiu pentru breaslă. Oficialitățile s-au sesizat, înființând, în 1923, Casa Grădinilor Publice; din Consiliul Capitalei făcea parte de drept președintele Societății de Horticultură, iar ca delegat al Ministerului Agriculturii a fost numit prof. D. Ștefănescu, care deținea și funcția de secretar general al aceleiași Societăți de Horticultură. Această măsură a fost un semn că Statul dorea să sprijine deopotrivă breasla horticultorilor și grădinile publice și ca acestea să fie încredințate unor oameni cu vederi largi.
Charles Faraudo jr. a organizat echipe de specialiști, instituind cicluri sezonale de popularizare a culturii pomilor roditori și a florilor, urmate obligatoriu de aplicații practice. Din pepiniera de la capătul Șoselei Șerban Vodă a distribuit, fără plată, mii de pomi. În livezile demonstrative înființate de Charles Faraudo jr. la București, în 1908, și la Pucioasa, mai târziu, a urmărit studiul soiurilor autohtone și din străinătate, iar colecția sa a fost mult apreciată de autoritățile de resort. Pe lângă soiurile străine potrivite climei noastre, el a răspândit, după o selecție riguroasă, merele Crețești, Domnești și de Voinești, vișinele Mocănești, prunele Vinete și Tuleul gras.
La 27 octombrie 1928, Charles Faraudo jr. a prezentat la Paris, la Congresul național de pomologie al Franței, cu ocazia sărbătoririi Centenarului Societății de Horticultură din această țară, o comunicare despre fructele autohtone și străine cultivate în România, însoțită de probe convingătoare de fructe. Societatea Națională de Horticultură a Franței l-a ales membru de onoare în Comitetul de patronaj al Expoziției Internaționale de Horticultură, Paris (1932). Ca urmare, el a fost ales și în juriul de decernare a premiilor pentru cele mai alese fructe. Charles Faraudo a ținut lecții de arboricultură la Școlile silvice de la Pucioasa și de la Brănești – Ilfov. Tot el a insistat pentru înființarea Școlii medii de Horticultură de la Băneasa. Stațiunile experimentale pomicole de la ICAR au beneficiat de pe urma pepinierelor Faraudo, prin colecțiile de pomi sau de plante rare, din soiuri cu autenticitate neîndoielnică, necesare plantațiilor comparative ce s-au înființat în anul 1939.
Sintetizând, realizările de seamă ale lui Charles Faraudo, la care au colaborat profesorii Dumitru Ștefănescu, Ion Hașeganu și Ernest Grințescu, sunt: înființarea Societății de Horticultură din România; înființarea Școlii medii de horticultură din Băneasa – București (1925), devenită sâmburele Facultății de Horticultură (1948) și apoi al Institutului de Cercetări Horti-Viticole (1957); înființarea Revistei Horticole (1923), la care au colaborat numeroși specialiști; infiltrarea dragostei pentru frumusețile naturii în sufletele elevilor și formarea „adevăraților specialiști”, stăpânind deopotrivă cunoștințele însușite pe băncile școlii și aplicarea lor în practică. În anul 1936 s-a retras de la președinția societății, lăsând-o în mâinile harnicului vicepreședinte prof. dr. Ernest Grințescu, el fiind numit Președinte de onoare al SHR. În anul 1938 a fost distins prin Decret Regal cu Meritul Agricol, iar guvernul Franței îi acordase Ordinul Meritul Agricol în grad de Cavaler (1933). Locul de veci al familiei Leyvraz – Faraudo se află în Cimitirul Evanghelic-Luteran (la intrare, primul mormânt, pe partea dreaptă), situat pe Șos. Giurgiului din București.