14 octombrie 1885 – 14 iunie 1958.
Promotorul silvotehnicii moderne în România. S-a născut în satul Izvorul, jud. Giurgiu (Vlașca). Absolvent al Școlii Superioare de Silvicultură de la Brănești (1905/08). În 1912 beneficiază de o bursă în Germania, înscriindu-se la doctorat la Universitatea München pe care îl susține abia după război (1923). Participă la Primul război mondial, unde este luat prizonier. După război a fost numit profesor suplinitor la Școala de Silvicultură Iași (1915) și București (1919/23); din 1923 este numit profesor la Școala Politehnică (Secția Silvică). Din 1920 ocupa catedra de silvicultură la Academia de Înalte Studii Agronomice. În februarie 1927 primește o bursă de un an a Fundației Rockefeller de specializare în SUA. Întors în țară, este încadrat profesor titular la Catedra silvicultură și tehnologia lemnului, Facultatea de silvicultură din Institutul Politehnic București, unde va preda până la pensionare (1945).
În paralel a ocupat și funcții administrative: șeful Ocolului Silvic Țigănești (azi Ciolpani, jud. Ilfov – 1919/20); inspector de control Direcția Silvică București (1920/23); șeful serviciului plantațiilor din Casa Pădurilor (1923/28); membru tehnic Casa Pădurilor (1928/30); primul director general al Casei Autonome a Pădurilor Statului (1930/33), perioadă în care înființează Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră (ICEF), al cărui prim director este (1943/46). A fost secretar general MAD și președinte al Societății Progresul Silvic (1934/46), întreținând relații de colaborare cu SHR pe domeniul dendrologiei.
În domeniul științific: a fundamentat științific cultura salcâmului în țara noastră; a inițiat primele încercări de introducere în cultură a plopilor euro-americani (Ocolul Silvic Calafat) și a plopului negru (american) în pădurile Hereasca; a fundamentat științific regenerarea progresivă a pădurilor de stejar; a promovat, în premieră europeană, conceptul de silvicultură ecologică; a fundamentat științific realizarea perdelelor forestiere de protecție, precum și necesitatea împăduririi ținuturilor secetoase ale țării; a elaborat și promovat conceptul de conștiință forestieră. Publicații: opera sa numără peste 200 de lucrări, desfășurată pe circa 3000 pagini, multe rămase în manuscris, deoarece regimul comunist, nu numai că l-a pensionat, forțat și înlăturat din toate funcțiile, dar nu i-a permis nici să-și publice lucrările, reconsiderată prin lucrarea „Marin Drăcea – Opere Alese”, sub coordonarea acad. Victor Giurgiu (2005) și prin monografia „Viața și opera unui mare silvicultor Român: Marin Drăcea”, de acad. C. Chiriță și prof. V. Stinghe (1995). A elaborat primul tratat de silvicultură românească (1942). Cel numit de contemporanii săi Luceafărul silviculturii românești este și astăzi marginalizat și sărac. Activitatea și opera aveau să-i fie reconsiderate abia în 2010, când a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.